Cum s-au cunoscut părinții mei când s-a stricat tramvaiul

Cluj, martie 1961. Tramvaiul s-a stricat într-o marți cu ninsoare. Mama, Erzsébet, mergea pe jos spre biblioteca unde lucra. Îi mai rămâneau trei străzi când a început să ningă cu adevărat.

Tata, Mircea, avea o umbrelă. Și, mai ales, avea ideea — de unde a luat-o nimeni nu știe nici azi — de a se opri în fața fiecărei femei și de a i-o oferi. O făcuse deja cu șase, fără succes.

Mama a fost a șaptea. I-a spus nu, mulțumesc, că nu ia umbrele de la necunoscuți. Tata, în loc să plece, a urmat-o trei străzi prin ninsoare, cu umbrela ținută deasupra amândurora, în tăcere, până la ușa bibliotecii.

Când au ajuns, ea era uscată. El era ud leoarcă. I-a spus: «Gata, mulțumesc că ai acceptat.» Și a plecat.

A revenit a doua zi. Și a treia. Și a patra.